duminică, 27 februarie 2011

,,MOSII DE IARNA,, SAU,, SAMBATA MORTILOR,,



SI A FOST SAMBATA MORTILOR...
(cum m-am pregatit de Mosi)
Ziua dinaintea lăsatului secului de carne pentru Postul Paştelui este ziua în care se face pomenirea morţilor, zi care se numeşte şi Moşii de iarnă. În această zi se face Sfânta Liturghie la Biserică urmată apoi de slujba parastasului pentru cei adormiţi.
Atât la ţară cât şi la oraş, gospodinele (în general femeile, dar asta nu înseamnă că bărbaţii nu pot face asta) pregătesc colivă, colaci şi bucate şi merg la Biserică pentru a fi sfinţite şi apoi date de pomană de sufletul celor adormiţi. 

Istoric

Coliva a fost introdusă în practica Bisericii după minunea sfântului Teodor Tiron, săvârşită la 50 de ani după moartea sfântului[1], în vremea împăratului Iulian Apostatul (361-363), care dorind să-i batjocorească pe creştini, a dat ordin guvernatorului oraşului Constantinopol să stropească toate proviziile din pieţele de alimente cu sângele jertfit idolilor, în prima săptămână a Postului Mare. Sf. Teodor, apărându-i în vis Arhiepiscopului Eudoxie al Constantinopolului (360-370), i-a poruncit acestuia să-i anunţe pe creştini să nu cumpere nimeni nimic din piaţă, ci mai degrabă să mănânce grâu fiert cu miere (coliva). Nu mult după aceasta, sărbătoarea a Sf. Mare Mucenic Teodor în prima sâmbătă a Postului Mare a fost rânduită în calendar, pe vremea Patriarhul Nectarie al Constantinopolului (381-397).
La început deci coliva a servit ca hrană, iar mai apoi la pomenirea morţilor, după modele şi tradiţii care existau deja în lumea păgână a timpului.

Semnificaţie

Coliva, făcută din grâu fiert, îndulcită cu miere sau cu zahăr, închipuie însuşi trupul mortului, deoarece hrana principală a trupului omenesc este grâul (din care se face pâinea).
Ea este totodată o expresie materială a credinţei noastre în nemurire şi înviere, fiind făcută din boabe de grâu, pe care Domnul însuşi le-a înfăţișat ca simboluri ale învierii trupurilor: după cum bobul de grâu, ca să încolţească şi să aducă roadă, trebuie să fie îngropat mai întâi în pământ şi să putrezească, tot asa şi trupul omenesc mai întâi se îngroapă şi putrezeşte, pentru ca să învieze apoi întru nestricăciune (vezi Ioan 12, 24 şi I Corinteni 15, 36).
Dulciurile şi ingredientele care intră în compoziţia colivei reprezintă virtuţile sfinţilor sau ale răposaţilor pomeniţi ori dulceaţa vieţii celei veşnice pe care nădăjduim că a dobândit-o mortul. [2].
Legănarea colivei cu mâinile este, pe de-o parte, expresia legăturii sufleteşti vii şi reale cu cei adormiţi, iar pe de altă parte, încă un semn al învierii, asemănător celui din Sfânta Liturghie când preoţii leagănă sfântul aer deasupra Darurilor la citirea Crezului până la momentul când se zic cuvintele "Şi a înviat a treia zi, după Scripturi", închipuind cutremurul care a avut loc cu ocazia morţii şi învierii lui Iisus Hristos(Matei 27, 51).

 RETETA:
1 kg arpacas
3 l apa
500 g zahar
250 g miez de nuca
150 g stafide albe
2 fiole esenta de rom
coaja rasa de la 1 lamaie
2 plicuri zahar vanilinat
1 lingurita sare

PENTRU DECOR
100 g nuca de cocos
bomboane de ciocolata (eu am folosit decorul cu trandafiri)
1 lingura de cacao

Alegi graul de impuritati si il speli bine, in 9 ape.
Intr-un vas de 5 litri, cu peretii grosi, pui la fiert arpacasul, la foc mic, impreuna cu apa si sarea.
Nu pui vasul direct pe flacara, ci pe o tabla groasa, asezata pe ochiul aragazului.
Amesteci din cand in cand, cu o lingura de lemn.
Daca apa scade, iar bobul nu s-a fiert, mai torni putina apa calda.
Cand bobul s-a inmuiat, adaugi zaharul si continui fierberea, amestecand cu o lingura de lemn.
lei vasul de pe foc si il acoperi cu folie alimentara, pentru ca graul sa nu prinda pojghita.
Dupa ce compozitia s-a racit complet, incorporezi nucile zdrobite, stafidele si aromele.
Asezi coliva pe doua platouri si o acoperi cu nuca de cocos, pe care o netezesti cu ajutorul unui cutit sau cu o coala de hartie, presand usor.
Decorezi coliva cu bomboane  presari cacao pe un tipar pentru cruce.

      Pastrezi platourile la rece pana in ziua slujbei, cand o vei duce la sfintit.


PRESCURILE SI COLACI

Au fost facute la comanda la o patiserie din oras doar pentru ca mi-a placut extrem de mult modul de decorare  si timpul nu imi permitea sa experimentez acest model acasa.Dar voi incerca cand timpul imi va permite.














STIE CAREVA CUM SE FACE ASA CEVA ?HELP !!?

 AICI AM POSTAT CATEVA PACHETE CARE DE ASEMENI AU FOST DATE DE POMANA.
Pe vremuri, la ţară se dădeau străchini frumoase de lut, acoperite de prosoape ţesute în casă de mâna gospodinei, dar acum eu voi folosi nişte şervete de pânză cumpărate, măcar de dragul tradiţiei. Toate tradiţiile româneşti au şi părţi frumoase, artistice, care denotă spiritul gospodăresc dar şi iubirea de frumos a românilor.




 CONTINUT:Pilaf,snitel de pui,diferite sortimente de mezel,cascaval,masline,rulada de pui si rulada de branza,ou umplut,rosi, castraveti,paine,cozonac si prajituri.


 In asteptarea inceperii slujbei de pomenire
Dacă aveţi naşi şi fini, nu uitaţi să mergeţi şi la ei cu pomană, apoi la părinţi, fraţi, surori şi alte rude, şi chiar vecini şi prieteni dacă sunt de aceeaşi religie şi înţeleg gestul. Când daţi pomana, spune-ţi “de sufletul lui cutare!” şi ei vor spune “bodaproste, să fie primit!” Cuvântul bodaproste provine din limba bulgară şi înseamnă “Dumnezeu să îi ierte (pe morţii tăi)” Nu daţi castroane cu mâncare fără linguri sau furculiţe, căci se spune că morţii nu vor avea cu ce mânca bucatele. Toate alimentele oferite de pomană se spune că se dau de fapt celor adormiţi, de aceea se dă de pomană de obicei ceea ce le plăcea să mănânce.
In speranta  că nu v-am întristat cu această postare as mai putea spune ca Moşii de iarnă nu sunt o zi în care să ne plângem morţii, ci o zi în care îi pomenim şi le arătăm că nu i-am uitat

Si daca printre voi mai sunt si sceptici si veti spune ca,,mortul nu mananca,,  voi post o ,,pilda,, care pe mine m-a impresionat profund.
Pomenirea morţilor o făceau creştinii demult, la Liturghia Sfântului Iacov: întâia Liturghie care se întocmise încă din vremea celui dintâi episcop al Ierusalimului. În timpul ei se rânduise slujbă specială pentru morţi. Dar mai târziu, rânduindu-se alte slujbe pentru morţi, s-a văzut cât de mare folos aduc cele 40 de panahizi (parastase) pentru răposaţi. S-au descoperit multe taine. Acum să vă mai spun o istorioară despre puterea celor 40 de panahizi.

Pe timpul împăratului Nichifor Focas, pe la anul 963, când s-a făcut Marea Lavră a Sfântului Anastasie în Muntele Athos, acest împărat creştin a avut război cu perşii. Totdeauna imperiul Bizantin cu perşii au avut război, pentru că sunt în graniţă.

Şi a fost mare luptă. Două împărăţii puternice. Şi atunci perşii, deşi nu i-au biruit pe greci, au luat mulţime de prizonieri şi au făcut cele mai grele munci cu ei. Ca să-i piardă, i-au pus să facă un tunel. Pe atunci nu erau trenuri, dar în tuneluri făceau depozite. Au pus să sape într-un munte să facă tunel, ca să ţină ei acolo multe. La tunel au pus mai mulţi prizonieri, că dacă va cădea tunelul peste ei, acolo să le fie mormântul. Că atunci nu era meşteşug să lege bine tunelul, aşa cum se leagă acum.

Bieţii greci credincioşi lucrau săracii, că aveau santinele lângă dânşii. Si când au ajuns la o distanţă oarecare sub tunel, lucrând, într-o bună zi, vrrrum! A căzut tunelul peste ei. Au murit toţi. Dar prin iconomia lui Dumnezeu, tocmai în fundul tunelului, două pietre mari au căzut vârf la vârf şi dedesubt a rămas un loc liber. Şi acolo în coliba aceea puteau să trăiască mai mulţi, că era larg, dar numai un om a rămas.
El când a văzut că pietrele se reazemă, a intrat dedesubt şi nu l-a omorât. Dar ce folos? A rămas în întuneric beznă, că era în pântecele muntelui, întuneric şi rece. Şi se gândea el: “Au să ne mai scoată pe noi păgânii ăştia?” Că dacă ar fi fost vorba de cineva de-ai lor, s-ar fi silit să-i scoată, dar aşa, nu s-a mai gândit nimeni la asta, ci i-a lăsat morţi acolo pe toţi.
Şi se gândea el: “Ei, am rămas cu mila lui Dumnezeu, dar tot voi muri aici de foame, de frig şi de urât”. Şi a început să se roage straşnic.
Când s-a terminat războiul, venind curând după înfrângere la satul lor unul din tovarăşii lui de arme, femeia l-a întrebat:
- Pe bărbatul meu nu l-ai văzut?
El zise:
- Bărbatul tău a fost prins de perşi împreună cu alţii şi am auzit că i-au pus să sape un tunel şi a căzut tunelul peste ei şi au murit toţi. Atunci a murit şi al dumitale.
Femeia credincioasă ştia rânduiala care se făcea cu parastasele (ştiţi în Postul Mare, că duce colive la biserică).
Ce s-a gândit ea? “Să-i port eu parastasele, dacă a murit, şi pe urmă îi voi face eu şi praznic la 40 de zile!” Dar ce s-a întâmplat? Dumnezeu voia să descopere puterea celor 40 de parastase (panahizi).
Atunci în vechime, Sfânta Liturghie se slujea la sate aşa cum se slujeşte la noi în mănăstire, adică zilnic. Dar în vremea aceea, veneau toţi creştinii la biserică, cum se spune în Faptele Apostolilor, că „erau pururea zăbovind în biserică şi întru frângerea pâinii”.
Şi ce a făcut biata femeie? De când a auzit că a murit, a început să ducă la biserică o prescură, un sfert de vin şi câteva lumânărele, să-i poarte parastasele. Aşa era tradiţia. Preotul scotea la Liturghie şi o părticică pentru robul lui Dumnezeu care murise, după cum i-a spus femeia.
El săracul, până a ajuns vestea la femeie, până nu ştiu ce, el a postit acolo vreo săptămână, mai mult; era gata-gata să moară de foame. Era ultima suflare acolo în întunericul acela, dar se ruga: “Doamne, vreau să mă rog Ţie, dacă Tu ai rânduit ca eu să trăiesc sub aceste pietre, Tu poţi să mă scoţi si de aici, sau dacă nu, mor, şi să mor rugându-mă, că n-am altă nădejde”. Se ruga săracul cu toată inima, că era singur în acel întuneric şi beznă de munte şi ştia că va muri.
Rugându-se el, deodată numai vede că a intrat un tânăr, dar nu ştia pe unde, şi avea în mână o sticluţă de vin, nişte lumânări aprinse şi o prescură.
El era aproape leşinat. Stătea cu pântecele la pământ, că nu mai putea să se scoale. Era mort de foame.
- Scoală, frate, şi ia şi mănâncă prescura asta şi bea vinul ăsta, că numai bine ai şi lumină! Că i-a adus toate lumânările aprinse.
Şi el s-a speriat când a văzut pe tânărul acela.
- Doamne, Tu eşti Mântuitorul Hristos?
- Nu. Eu sunt îngerul, păzitorul vieţii tale, şi acestea ţi le-a trimis soţia ta astăzi la biserică şi Dumnezeu mi-a poruncit, fiindcă eşti în viată, să ţi le aduc, că dacă erai mort, pentru acestea aveai să primeşti lumina cea veşnică; dar fiindcă eşti în viaţă Dumnezeu m-a trimis, fiindcă ai trup aici, să te întăreşti cu hrana aceasta.
El însă nu îndrăznea să se atingă de ea. Şi acela a spus:
- Uite, te rog, ia şi te întăreşte, că dacă nu, mori.
El a prins curaj şi a început să mănânce prescura, după aceea a băut câte oleacă de vin, iar mânca oleacă de prescură, şi aşa, încet-încet, a mâncat prescura, a băut vinul si numai bine a avut si lumânări. Şi atunci a spus îngerul:
- Eu îţi voi aduce în fiecare zi, dacă soţia ta va duce la biserică această jertfă.
Iar dacă nu, nu.
Şi se gândea el în mintea lui: “Femeia îmi face parastasele. Dar ce are să se întâmple mai târziu? Ştiu că până la 40 de zile are să-mi aducă acestea aici îngerul Domnului. Dar după 40 de zile ce are să se întâmple cu mine?”
Şi nu l-a mai văzut. Şi acuma el aştepta. A doua zi pe la vremea aceea, vine iarăşi îngerul, şi-i aduce iarăşi aşa. I-a adus 20 de zile.
La 20 de zile, soţia lui, grăbită săraca acasă, că avea şi copii, s-a dus să ducă vaca la cireadă.
Şi ducând vaca dimineaţa, cireada plecase din sat, şi ea s-a dus tocmai pe câmp unde era. A pus deoparte tot ce să ducă, dar întârziind şi-a zis: “Las’ că oi duce mâine, că azi nu mai am timp”. Şi în ziua aceea, nu i-a adus lui îngerul prescura, vinul şi lumânările.
Şi el a început a plânge, zicând: “Vai de mine, mi se pare că soţia mea numai 20 de panahizi mi-a făcut. Azi n-a mai venit îngerul Domnului să-mi aducă prescura, vinul şi lumânările.
De acum voi muri iar de foame!”
Dar ea, biata femeie, dacă n-a adus în ziua aceea coliva, a dus a doua zi două, ca să fie colivele 40. Şi a doua zi a venit îngerul Domnului şi i-a adus mai multe lumânări, două sticle cu vin şi două prescuri. Şi i-a zis:
- Soţia ta, a fost ieri cu vaca la cireadă, şi n-a avut timp să aducă panahida, dar azi a dus la biserică două şi eu ţi le-am adus pe amândouă. Şi s-a bucurat el tare, când a văzut că femeia are de gând să-i facă 40 de panahizi. Şi a făcut rugăciunea şi a mâncat. Şi nu l-a mai văzut pe înger, că s-a dus.
Şi se gândea el: “Doamne, Dumnezeule, dacă atâta milă şi îndurare ai făcut cu mine aicea sub pământ, încât sub muntele acesta îmi porţi de grijă, cu ce să-ţi răsplătesc eu? Ce pot eu, om păcătos, să fac pentru tine, spre a-Ţi mulţumi?” Şi acum se gândea el: “Hai că soţia săraca până la 40 de zile o să-mi aducă aşa, dar la 40 de zile ce are să fie cu mine? Am să mor!” Aşa se gândea el, că nu ştia ce are să se întâmple la 40 de zile.
Şi se plângea din adâncul inimii şi mulţumea lui Dumnezeu pentru mila Lui cea negrăită, că-i poartă de grijă, să nu moară aşa de repede, ci să mai trăiască. Şi zice: “Tu, Doamne, Care mi-ai purtat de grijă şi ai dat în gând soţiei mele să-mi poarte 40 de panahizi, ajută-mi cu mila Ta şi mă scoate de aici, că Tu le poţi pe toate.
Iar dacă voi muri la 40 de zile, să-mi fie iertate păcatele mele”.
Deci femeia a continuat aşa, şi în fiecare zi îngerul i-a adus jertfa pe care o ducea soţia lui la biserică. Iar în ziua a 40-a, stând el la rugăciune, a venit îngerul Domnului ca fulgerul, a spintecat muntele în două, l-a luat de părul capului şi l-a pus acasă pe prispă, tocmai în Grecia, în satul de unde era el.
Şi când s-a trezit, a văzut şi a cunoscut satul, dar n-a ştiut cât de repede a fost dus. Când a venit el, soţia era dusă la biserică. Şi când a venit ea acasă, vede un militar pe prispă. “Vai de mine, cine este acela?” De la poartă i-au slăbit picioarele de emoţie, de frică. “Vai de mine, acesta-i bărbatul meu. Eu azi am isprăvit cu cele 40 de panahizi şi tocmai acum a venit şi el”.
Şi când a văzut-o şi el, a început a plânge. Ea zicea:
- Vai de mine, omule, de unde vii tu? Eu am auzit că eşti mort şi ţi-am făcut 40 de panahizi.
Iar el a zis:
- Cu adevărat, mare milă ţi-ai făcut cu mine! Vino în casă.
Şi s-au adunat toţi vecinii şi ziceau:
- A venit vecinul de care se zicea că e mort.
Şi-l întrebau:
- Cum ai venit? Cum ai scăpat de la pieire, că se auzea că ai fost robit şi că a căzut muntele pe voi?
- Toate sunt adevărate, a zis el. Când ne-a prins, îndată ne-a pus să săpăm un tunel şi tunelul a căzut peste noi şi ne-a acoperit acolo şi au murit toţi. Şi le-a spus ce s-a întâmplat cu el, cum au căzut două pietre, la adăpostul cărora a putut sta, cum în fiecare zi îngerul Domnului i-a adus o prescură, o sticluţă de vin şi câteva lumânări.
Şi a întrebat-o pe soţie:
- Aşa-i că la 20 de zile ai uitat să duci prescura la biserică?
Ea zise:
- N-am uitat, ci n-am avut timp.
- Dar a doua zi ai dus două.
- Da, două.
- Două am primit şi eu acolo şi toate lumânările.
Şi s-au minunat toţi foarte.
- Cum, cine le aducea sub munte?
- Un tânăr îmbrăcat în alb, foarte frumos.
Venea, intra prin munte cum ai intra prin nor, nu-l împiedica nimic.
Aşa sunt îngerii. Dacă Dumnezeu îl trimite în iad, el nu este împiedicat de nimic. Tot aşa în rai.
Când s-a auzit de minunea celor 40 de panahizi, l-a chemat preotul pe acel ostaş la episcopul locului, să spună din nou tot ce s-a întâmplat. Şi i-a povestit acela toate de la capăt, şi i-a scris istoria aceasta ca să ştie toţi puterea parastaselor care se fac pentru morţi, fiind răsplătite de Dumnezeu pentru rugăciunea Bisericii în veacul viitor. Că dacă omul acela ar fi fost în iad, îngerul nu-i aducea pâine şi vin, că acolo nu poate omul să mănânce, ci îi aducea puterea rugăciunii care era făcută pentru sufletul lui. Dar fiindcă el era încă în trup, i-a arătat că tot ce-i aducea femeia la biserică, a folosit trupului şi sufletului lui.

Iată cum s-a descoperit puterea celor 40 de panahizi şi lumea a început şi mai cu dinadinsul să facă parastase pentru morţi.
*

La Liturghie, pune şi unul sau doi săraci, sau o văduvă pe care nu are cine o pomeni şi a murit săraca. Este mare pomană. Asta se cheamă milostenie duhovnicească. Este mai mare decât aceea când îi dai o haină sau o mâncare omului, că-l ajuţi dincolo, în veşnicie.

Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei adormiţi din neamurile noastre.

Amin.




http://torturisiprajiturigalati

Un comentariu:

janet spunea...

Daniela draga,ce documentata esti!Si eu am facut ceva de mosii de iarna,iar cu cele 40 de panahide se ocupa o matusa din sat,am dat noi tot ce trebuie si se ocupa ea(buna mea mama a facut,Dumnezeu sa o odihneasca , 60 de zile de cand nu mai este printre noi.)Cum noi santem toti plecati ,cum am spus, se ocupa matusa ,iar noi cum putem.
Pe 7 mai ,mergem cu totii acasa si facem de jumatate de an.
In legatura cu prescurile ce le-ai pus,nu stiu ce sa zic ,ma gandesc la ceva dar nu stiu daca ar merge.Aluatul pe care l-am facut pentru decor,se comporta foarte bine la copt,nu creste deloc si se si poate colora.Dunga mai neagra ,s-ar putea sa fie facuta cu cacao.Tu care lucrezi des cu pasta de zahar,o sa-ti vina ceva idei!Cred ca a lucrat cu trei culori,daca te uiti la noi pe blog,am acolo,niste fursecuri,felii de pepene,cred ca tehnica de a impleti culorile,este cam aceeasi!Salvez poza si sa vad cand o sa incerc!
Sa auzim nunai de bine!